Born with a heart of steel

Mă trezesc transpirată deși pământul pe care dorm este foarte rece, aproape înghețat. Singura pătură pe care o mai am pare că nu mai are viață lungă: găuri mari, ca niște guri înfometate, se cască în ea. Zorii încă nu s-au ivit, dar eu știu că, dacă vreau să apuc ceva de mâncare, trebuie să mă mișc înaintea celorlalți.

Mă strecor ușor, afară din coliba mea de chirpici. Deși ochii-mi sunt obosiți, disting și alte umbre care se strecoară, și ele, pe lângă copacii din jurul așezării.

Suntem o armată de oameni translucizi, deplasându-ne fără zgomot, către dealul din fața noastră. Azi drumul pare mai lung ca de obicei.

Înaintam cu dificultate către locul de întâlnire. Știu sigur că unii dintre noi nu vor ajunge până acolo. Așa a fost și ieri. De câteva zile este așa.

Primele semne că este ceva în neregulă le-am văzut la cetățeanul 1139. Respirația îi devenise mai scurta, sacadată. Apoi au început durerile de cap. În cele din urmă picioarele au refuzat să i se mai miște.

De ieri nu l-am mai văzut, iar casa alocată lui a fost ocupată de altcineva, de 54236.

Am încercat să aflam ce s-a întâmplat cu el, dar comunicarea pe acest subiect nu ne este permisă. Chiar și când nu sunt lângă noi, EI ne aud.

A fost prima oara când am început să înțelegem că ar fi fost bine să avem măcar un telefon mobil. Nu mai avem.

Când am devenit cei Aleși, am fost obligați să renunțăm la orice conține metal. În NouaOrdine metalul este interzis.

Obișnuiți cu mâncarea din zilele noastre, ne este tot mai greu să supraviețuim fără ea.

Pastila, care ne este servită drept hrana, nu ne mai este, demult, suficientă. Mai ales când trebuie să îți ajungă pentru toată ziua, căci resursele s-au împuținat și nu mai primim decâ o pastilă pe zi.

În fiecare noapte visez o oală cu ciorbă. Banala oală cu ciorbă, fierbând pe aragazul din bucătăria mea, a devenit cel mai frecvent vis al meu. Această oală cu ciorbă, din bucătăria mea de bloc, este amintirea cea mai puternică din fosta mea viață.

Mi-e foame.

Celelalte amintiri încep, ușor ușor, să se estompeze.

Mi-e frică să nu dispară de tot.

Mi-e tare frica să nu uit de tot!

Vacanțele noastre, în care am bătut atâtea și atâtea șosele. Mașina, plină de bagaje și de multe râsete. Podul din Praga, pe care am făcut atâtea și atâtea fotografii. Toate clădirile colorate ale Barcelonei și Rambla cu aerul ei special. Canalele din Amsterdam, cafenelele orașului, în fața cărora ne lăsam bicicletele. Turnul Eiffel, dar și cetățile medievale ale Sighișoarei…

Fosta mea viață.

Telefonul meu, plin de fotografii din toate aceste locuri și din multe altele, păstrătorul meu de amintiri, a fost și el confiscat.

Memoria este singura care mi-a ramas.

Și căldura din inimă, când îmi aduc aminte.

Dezumanizați, ne căutam mancare, pentru a suplimenta acea pastila, săpând, cu mainile goale, în pământ. Trebuie sa ne ferim si cand facem asta. Caci legile din NouaOrdine nu permit asa ceva. Ne ascundem mainile ranite, unghiile rupte, ca sa nu fim vazuti. Ne privim cu teama unii pe latii. Oricare dintre noi este un posibil agent pentru Ei.

Din cand în cand, o voce se aude în capul fiecăruia. Nu știm cum ajunge să se audă. Vocea aceasta este cea care anunță Răul cel mai mare, atunci cand spune Cetățenii să se prezinte la punctul de control.

Controalele acestea s-au îndesit de cand criza alimentară s-a înrautățit.

Ei încearcă să îi găsească pe acei dintre noi care încă nu au deficiență de fier. Au nevoie de el.

Au pretins că se poate trăi într-o lume fără metale, dar nu se poate. Însă nu vor admite asta niciodată.

Cei găsiți apți pentru a dona, primesc două pastile de hranaă. Apoi dispar. Nu se mai întorc niciodată. Bănuiesc că Ei reușesc să extragă fierul și să-l folosească pentru Ei. Își creează dispozitive de control, folosind depozitul de fier din organismele vii.

Ne-au luat cărtile, filmele, muzica și ne-au golit sufletele.

Acum vor să ne golească și sangele, cat a mai rămas în noi din el.

Am decis sa încerc să fentez sistemul.

Trebuie să plec de aici.

Știu că, dacă voi visa suficient de mult un anumit vis, acel vis este singura modalitate prin care pot scăpa de aici.

Mă strecor afară din șirul de oameni și mă ascund. Închid ochii și sper să adorm cat mai repede. Îmi fredonez, în gand, cu înverșunare. „Stand and fight/ Live by your heart/ Always one more try/ I’m not afraid to die/ Stand and fight/ Say what you feel/ Born with a heart of steel.„

Cred că am ațipit….

Home (Steel) Sweet Home

Un sunet stident mă face să deschid brusc ochii. Am adormit? Mi s-a părut doar?

Mă uit, buimacă, în jur, încercand să văd dacă am fost prinsă de Ei.

Simt ceva moale sub cap și întind mana să aflu ce este. Recunosc perna mea, recunosc patul, îmi recunosc camera!

Sunetul strident continuă să se audă. Pentru prima oară în viată acest sunet strident mă face fericita. Alarma telefonului.

Totul e la locul lui, atât de familiar. Ibricul meu de cafea este la locul lui, pe aragazul meu. Pisica mă întampină, miorlăind.

Mă reped la fereastră. Mașina este pe locul știut, în parcare.

Am reușit oare și m-am întors în lumea mea veche și normală, cea în care metalul încă exista? A fost doar un vis, un vis urat, pe care l-am simțit ca fiind atat de real?

Școala lui Andrei este tot acolo, îi văd curtea, văd acoperișul și pereții colorați. Văd și sala de sport, construită într-o hală metalică, luminoasă și încăpătoare, sala în care copilul are antrenamentul de baschet.

Se pare că, a fost doar un vis urat.

Se spune că, adesea, nu apreciezi pe cineva, la adevărata valoare, pană cand nu îl pierzi.

Extrapoland, cred că nu realizăm importanța lucrurilor pe care le avem zilnic, pană nu aflăm cum este să trăim fără ele. Ni se pare normal, firesc, să avem confortul unei vieți în care folosim atatea obiecte care contin metal, fără ca măcar să realizăm ce ar însemna dispariția lor.

Nimic din lumea noastră nu ar mai fi la fel dacă ar dispărea metalul. Ne-am trezi aruncați înapoi, în epoca de piatră, dar fără a avea capacitatea de a ne descurca așa cum o făceau oamenii de atunci.

Uită-te cu atenție la clădirile din jur. Toate, absolut toate, sunt pe structură metalică. De cele mai multe ori această structură metalică poate fi văzută ca fiind scheletul care ține toată construcția.

Am putea spune că este inima unei construcții.

Fără ea nu am mai avea case, nu am mai avea școli, nu am mai avea locuri unde să mergem să muncim. Fără ea nu am mai avea drumuri și nici poduri. Fără ea nu am mai avea… nimic. Nu ne-am mai avea nici măcar pe noi.

Uite, de exemplu acea sală de sport, de care îți spuneam mai deverme, realizată în totalitate de Frisomat, este o hală metalică. O hală construită pe o bază de oțel laminat la rece. Un proces de laminare care permite aplicarea de culoare pe construcție, personalizand clădirea. Designul cu o arhitectură fluidă, este posibil prin folosirea unui software de modelare 3D.

Niciun proiect hala metalica, din cele 992 de hale, construite de Frisomat, în cei peste 26 ani, nu ar fi fost posibil dacă nu exista metalul.

Gandește-te acum.

Ce zici?

Acum apreciezi lucrurile mici, dar frumoase, de care ești înconjurat?

Realizezi acum cat de multe dintre ele au la bază metalul?

Da, metalul! El este în jurul nostru, peste tot, ajutandu-ne să ne trăim ziua la maxim.

Indiferent dacă îl vedem sau nu, indiferent dacă ne dăm seama sau nu, el este acolo, mereu.

Ajutandu-ne. Facandu-ne viața mai frumoasă și mai ușoară.

***

SuperBlog 2022. Frisomat.

Publicitate