O poveste despre îmblânzirea Timpului. Beciul Domnesc.

Mă cuibăresc în fotoliul așezat la fereastra deschisă. Privesc în afară. Blocurile vecine mai au doar câțiva ochi aprinși, pe stradă nu mai trece nicio mașină și, ușor-ușor, zumzăiala orașului se stinge.

Este o seară perfectă de aprilie. Un aprilie frumos, cuminte și plin de miros de liliac.

Este liniște și-n casă: copilul s-a culcat, pisica a fost mituită, întru tăcere, cu un pliculeț, așa că acesta este momentul meu de respiro. De pus pe pauză agitația zilei, agitația mea, agitația vieții. Parcă tot mai rar reușesc să-mi ofer acest timp, parcă tot mai multe mi se adună pe lista de lucuri de făcut: nici nu tai bine unul de pe listă că apar altele două-trei în loc. Uneori am un acut sentiment că îmi trăiesc viața pe fast forward…

Mă ridic și deschid dulapul din bucătărie, apoi rămân, o vreme, indecisă, în fața lui. Am păstrat acest obicei, de-a avea mereu câteva sortimente de vin în dulap, îmi amintesc și acum ce spunea mama „să fie în casă, căci nu știi când vine cineva în vizită și nici ce vin îi place, mai bine să fie mai multe soiuri, ca să poți să servești omul cu un pahar„. Îmi plimb degetele pe sticlele de Beciul Domnesc și aleg una, la întâmplare, din care îmi torn încet un pahar, admirându-i culoarea roșie-rubinie. Gustul pe care mi-l lasă prima înghițitură îmi stârnește o amintire, parcă ar fi siropul de vișine, făcut de mama, dar fără să fie dulce. Mă uit la etichetă: e un Cabernet Sauvignon,  cu aromă de coacăze negre şi vişine coapte, accentuate de note vanilate. Zâmbesc. Zâmbesc pe dinăntru și pe dinafară.

Adun, pe o farfurie, ce brânzeturi găsesc prin frigider și mă mut, cu farfuria-n brațe și cu paharul în mână, înapoi pe fotoliu.

Respir.

O dată.

De două ori.

Mi-e dor!

De unde vine Dorul, atunci când vine?

Poate că are legătură cu apropierea Paștelui și, cândva, demult, după un alt Paște, Mama mea a plecat…

Poate că are legătură cu tatăl meu, pe care îl văd cum își duce din ce în ce mai greu haina celor optzeci și șapte de ani…

Poate că are legătură cu preadolescentul casei, care azi mi-a spus aș vrea să fiu mic iarăși și să fim din nou trei și să fie veselie multă, iar apoi mi s-a ghemuit în brațe, exact așa cum făcea când era mult mai mic, și și-a trăit tristețea…

Poate că sunt altele motivele care mă fac să îmi fie acum atât de dor de copilărie, de mama- încă printre noi, de tata- încă în putere, de zilele acelea senine și lipsite de griji, când casa era plină de râsete și de voie bună. Plină de viață.

Poate că este chiar gustul vinului Beciul Domnesc, cel care mă face să îmi aduc aminte de bucuria cu care întâmpinam Paștele. Căci este știut lucru că memoria gustativă este legată de memoria afectivă…

Unde se duce Timpul, atunci când se duce?

De când mă știu, Sărbătorile de Paște au însemnat liniște și familie. Timp de calitate, cum i se spune acum, dar atunci nu știam noi să-i dăm vreo denumire căci eram mai ocupați cu trăitul lucrurilor decât cu a le da un nume.

Erau zile în care viața chiar curgea cu încetinitorul, în care noi, toți ai casei, deși prinși în tot felul de pregătiri, știam să ne bucurăm, să râdem des, să povestim mult.

Erau zilele acelea pline de zumzăiala pregătirilor, fiecare cu sarcinile lui, care nu erau deloc puține. Se scoteau covoarele la bătut, se spăla, cu sârguință, parchetul, se ștergeau de praf fiecare carte din bibliotecă și fiecare bibelou și pahar din vitrină. Se făceau tot felul de jonglerii (numai ei, părinții, știau cum le făceau) astfel încât să apară în casă toate cele necesare pregătirii mesei de Paște. Unele după altele apăreau ouăle, ce urmau să fie vopsite; carnea pentru fripturile viitoare; făina și toate cele necesare cozonacului. Se umpleau sifoanele, se pregăteau siropurile, pentru copii; se scoteau de prin dulapuri vinurile: Fetească Neagră, cu arome de prune uscate, mure coapte și note de scorțișoară, pentru doamne, iar Pinot Noir, cu nuanțe fructate de vișine, cireșe și note de violete, pentru bărbați.

Dar cel mai mult îmi plăceau obiceiurile acelor zile, atât cât știam eu din ele, căci eu, spre deosebire de alți copii, eram crescută doar la bloc și doar în oraș, fără bunici la sat, care să poată să-mi povestească mai mult despre tradiții.

Cam așa eram toți din gașca de copii de la bloc, deci nu e de mirare că, atunci când ne strângeam și mergeam să ne dăm pe sub masă, noi zăboveam puțin sub ea, căci tare amuzant ni se mai părea. Până când nu venea vreo bătrână să ne amenințe puțin, nu ne dădeam scoși de sub masă.

Cu aceeași gașcă de copii mergeam și la Slujba de Înviere. Făceam baie înainte, ne puneam haine noi sau măcar pe cele mai bune, ne luam cu grijă lumânările, pregătite de părinți și ascultam, cuminți, ce spunea preotul. Poate că nu înțelegeam mare lucru, dar cu siguranță starea aceea de liniște care ne cuprindea pe toți, arăta că vorbele slujbei aveau efect asupra noastră. Era o biserică plină de copii și de bătrâni, rar vedeai un adult de vârstă medie, ei nu erau deloc bine văzuți dacă puneau piciorul în biserică.

Seara, noaptea aceea era magică. Eram lăsați să stăm afară până târziu, era singura noapte în care puteam să trecem de miezul nopții, iar asta, pentru niște copii ca noi, era de poveste.

Apoi, cu palmele căuș, ca să apărăm flacăra lumânării de orice firicel de vânt ce ar fi putut să o stingă, mergeam fiecare la casa lui.

Magia continua în apartamentul meu de bloc, unde o găseam pe mama încă trebăluind în bucătărie, iar pe tata așteptându-ne. Apoi ne plimbam cu lumina prin toate încăperile, în timp ce trăgeam cu ochiul la ouăle roșii, la pască, la cozonac, la băuturile de pe masă. Ciocneam ouă roșii, noi, copiii, încercând mereu să avem oul năzdrăvan, adică acela care le sparge pe toate celelalte.

Eram toți, la un loc, iar acest lucru conta mai mult decât orice altceva. Ziua de Paște ne găsea fericiți, adunați în jurul mesei, pomenindu-i pe cei duși, bucurându-ne de cei rămași.

De noi patru, așa cum eram atunci, îmi este dor. De noi patru la un loc, dar și de fiecare în parte, așa cum era atunci.

Revenirea

Mă adun din visare și mă uit pe fereastra larg deschisă. Între timp noaptea s-a lăsat complet peste oraș. Mai iau o gură de vin, îl pastrez dinadins mai mult, pentru a mă bucura de toate aromele lui, dar și de toate amintirile pe care mi le-a adus. Le-am culcușit în suflet, la căldură, căci tare dragi îmi sunt. Și-mi promit că, măcar în zilele acestea, dinaintea Paștelui, o să îmblânzesc timpul. O să îl tratez cu bunătate, cu bucurie, cu tandrețe și cu foarte multă răbdare.

Până la urmă toți suntem în căutarea timpului pierdut…

***

Poveste scrisă, cu mare dor, pentru SuperBlog 2024. Proba 6- Beciul Domnesc

Surse foto- Beciul Domnesc, arhiva personală, imagini generate AI Adobe Firefly. Prelucrări Canva.