Promisiunea

Pas dupa pas, respiratie dupa respiratie, urc pe ulita uitata de timp a unui sat de munte.

Au trecut zeci de ani de cand n-am mai fost aici, dar imi amintesc ca ieri acest drum.

Uite podul acesta subred, din lemn: cand trecam peste el cu Dacia lui tata, mereu mi-era teama. Se miscau barnele de lemn sub greutatea masinii super incarcate. Langa el a aparut un pod nou, unul turnat, cu parapeti.

Dupa el e o curba stransa, imediat dupa ea este fantana „de din deal” (cum ii zicea mamaie). Fantana cu roata mare si cu jgheabul din care se adapau vitele. Aici era, aici a ramas. Aici ne astepta mamaie, cu ochii ei albastri si cu baticul ei negru, legat sub barbie. Isi astepta fata de la oras. Mereu isi astepta vreun copil de la oras. O parte din viata ei era aceasta asteptare.

O fetita cu o rochie rosie, desculta, se uita la gastele care vin, incolonate, pe ulita. Ga-ga-ga…vin ele, repede, spre apa din jgheab… Ga-Ga-Ga-vine un gascan mare si se repede spre picioarele goale ale fetitei. Fetita o ia la fuga „Ajutor, mamaieeeee, ma musca gansacul, aoleu, mamaieeeee, salveaza-ma!”.

Aici e casa Floarei: pe vremuri cea mai pricopsita din sat. Casa mare, frumoasa. Bogatii satului. La ei venea mamaie sa dea telefon cu taxa inversa. Casa cu gard mare si inalt, din sipca metalica verde. Nimeni nu mai avea gard ca ea. Celelalte garduri, din sipci de lemn, spalate de ploi, decolorate de soare, pareau niste biete rude sarace ale gardului ei.

Gasisem noi o gaura in gard, in spatele casei. Si, pentru ca muream de curiozitate sa vedem cum arata gradina femeii (deh, nu o vedeam de gard si auzisem multe povesti), am trecut prin ea. Ce neplacuta surpriza cand am nimerit fix intr-o tufa de urzici. Cate urzici, atatea basici. Cate basici, atatea lacrimi.

Bataie de inima dupa bataie de inima, urc pe ulita uitata de timp a unui sat de munte.

Si, cu cat sunt mai aproape de destinatia finala, cu atat mai rapide sunt bataile inimii. Stai, inima nebuna, ca o sa imi sari din piept!!

E aici! Sunt aici! Gardul sta sa-i cada, poarta scartie cand o deschid. Strabat, cu genunchii moi, curtea. 1… 2… 3… …7 trepte. Trepte mari, cu forme neregulate, mestesugit asezate una in continuarea alteia. Piatra naturala, de la rau, de unde altceva? Adusa de-a rostogolul, pe ulita, cu ajutorul vecinilor. Tocita de timp, de sute, de mii de pasi. Balustrada din lemn, acum nu mai ofera niciun sprijin. Si ce mandru era tataie cand a facut-o! Din lemn adus de la padure, cu caruta! Mi-amintesc si acum cum o lustruia, in curte, intr-o dupa amiaza de vara. Era suparat ca tot „nu arata ea cum vrea tataia!„. Si a trecut o caruta pe ulita si striga carutasul „Clei de oase!!! Vindem Ieftin, clei de oase!!„. Ce s-a bucurat cand a putut sa o faca lucitoare si placuta atingerii. „Pun copiii mana, sa nu le ramaie aschii!”

Casa de munteni. Cu doua camere in care-si traiau ei viata, plus a treia „camera buna”, pe care-o deschideau doar cand le veneau copiii de la oras. Casa in care si-au crescut cei 7 copii, cati le-au trait din cei 9 nascuti. Sufletul tot si l-a pus tataie in ea, cand si-a facut-o. Si multa munca. Foarte multa munca, dar asa era pe atunci: oamenilor le era greu sa ridice o casa, dar -cand o faceau- o umpleau de viata!

Mi-e greu sa o vad asa. Mi-e greu sa o vad asa: pe jumatate cazuta, parasita, uitata. Parca-mi aud bunicii, parca o aud si pe mama, de pe unde or fi ei acum, cum ma cearta.

Curtea aceasta era, pe-atunci, plina de chiote de copii. Ne strangeam o liota de nepoti si faceam toate tampeniile nepermise in vietile noastre de oraseni. Candva, in bucataria de vara, pe scaunele ca de pitici, stateam toti in jurul unei mese mici si rotunde. Mamaliga se taia cu ata, ciorba se manca din castroane colorate de tabla emailata.

Le promit sa readuc la viata casa aceasta. Sau, mai bine zis, sa readuc viata in ea. Nu mai suntem pe vremea lor, cand iti procurai materialele asa de greu. Acum gasesc cu usurinta materiale de constructii.

Ce-ar zice mamaie cand ar vedea cum pot sa comand orice vreau de pe internet? Mamaie, cea care si-a scuipat in san vazand balet la televizior „Ptiu, astia-s draci si danseaza goi!” Cand ar auzi ca-i vin oamenii-n curte, ca sa aduca toate materialele comandate, ar da fuga la bucatarie ca sa le pregateasca ceva de mancare ” nu poci lasa oamenii sa flamanzeasca!”

Ce-ar zice tataie, sa vada ca nu trebuie sa-si mai care el materialele, cu spatele sau cu caruta? Cum s-ar incurca el in atatea variante, in atatea denumiri. „Haide, bre, ca avem un consultant si ne ajuta el!” „Un ce avem? Un consul..cum?„

Oare m-ar lasa sa pun pavaj in curte? Sa-i fac acoperisul din tigla metalica, caci acesta vechi risca sa cedeze la prima zapada. Sau sa-i schimb geamurile cu altele de tâmplărie PVC ADF ? Daca as aduce panouri solare, sigur si-ar face cruce. Ei, care au avut apa calda doar de la soare sau de la foc (dupa anotimp)!

Pas dupa pas, respiratie dupa respiratie, bataie de inima dupa bataie de inima…

…pe ulita uitata de timp a unui sat de munte, intr-o curte a unei case batranesti parasita de toti, eu visez, planific, reconstruiesc.

Pentru ca le-am promis. Si o promisiune intotdeauna se tine!

***

Amintiri trezite de SuperBlog 2019. Proba 8: Tradițional sau modern? Cum achiziționăm în 2019 materiale de construcții?