Sa le lasam aripile deschise!

Toata viata mea de copil am auzit de la ai mei „pune mana si mananca, nu vezi ca te ia vantul pe strada?”. Sau „mi-e si rusine sa ies cu tine pe strada, o sa creada lumea ca nu iti dau sa mananci”. Sau „nu se prinde carnea pe tine pentru ca esti afurisita”. Si cate si mai cate, variatiuni pe tema data.

La 14 ani aveam fix inaltimea de acum, adica 1,70 si.. 42kg!

Da, eram foarte slaba! Nu zic nu. Si asta nu pentru ca nu mancam, desi drept e ca eram sclifosita la mancare, ci, mai degraba, probabil ca acesta era bagajul meu genetic.

Ce au insemnat pentru mine toate replicile acelea auzite in copilarie si in preadolescenta? Cam ce impact au avut ele asupra mea?

E usor de imaginat.

Da, exact, am fost extrem de nesigura pe mine din punct de vedere fizic. Abia pe la 21 de ani lucrurile au inceput sa se schimbe. De fapt, impropriu spus „se schimbau lucrurile”. Caci eu eram cea care incepusem sa ma schimb. O schimbare care a fost o munca grea, un proces lung si pot spune ca abia pe la 27- 28 a ajuns spre final. Nu, nu m-am ingrasat peste noapte, nici gand. Doar am inceput sa ma vad cu alti ochi, sa fiu mai blanda cu mine si sa imi rezolv complexele.

La 30 eram, in sfarsit!, impacata cu mine insami si imi iubeam corpul fix asa cum era. Aveam 1,70 si 54 kg. Mi-era bine asa! Cam de atunci am inceput si sa fac „lucruri” pentru el. Respectiv sport. Eu fiind o lenesa de felul meu!

Tot pe la acel moment, realizand ce impact au avut lucrurile auzite in copilarie de la ai mei, mi-am jurat eu mie ca, daca vreodata o sa fac un copil, nu o sa ii spun never ce am auzit eu.

Ca o paranteza. Stiu ca ai mei parinti au avut intentii bune cand imi spuneau ceea ce imi spuneau. Ca o faceau cu ingrijorare si cu drag. Dar… tot aiurea au picat! Inchid paranteza.

La multi ani distanta de la acel moment descopar ca, uneori, in calitate de mama, sunt la un pas sa ii scap copilului fix replicile auzite de mine la anii lui! Are peste 1,35m; pana in 30kg si purtam acelasi numar la incaltari. 😁 Yeap! Exact!

Nu stiu cate kg are. Nici inaltimea nu i-o stiu exact. Slava Cerului, am iesit demult din faza in cate eram calare pe masuratorile copilului (pana pe la 1 an jumate). Dar sunt, in esenta, mama la fel de „nebuna” ca orice mama: cand mi se pare ca e prea slab, cand ca nu sta drept si.. aoleu, daca i se buseste spatele?! (asta era alta obsesie de-a parintilor mei: am mers cu cartea pe cap, prin casa, de nu stiu cate ori!), cand ca e prea palid, cand ca… Exact! Mama tralala si eu! Uneori…

Dar apoi.. cand sunt gata-gata sa scap porumbelul – sub forma unei replici „din aceea”, imi amintesc ce impact au avut la mine toate cele auzite si imi TAC replicile tampite.

Si mor de ciuda cand vad cati copii sunt complexati de parinti. Si asa ce mi-ar placea ca toti parintii aceia care sunt fosti copii bombardati cu „esti gras/ esti slab/ nu esti bun de nimic/ esti rau/ esti obraznic/ esti prost/ esti…esti..esti..” sa nu repete greselile facute de parintii lor cu ei.

Nu sunt guru in ale parintelii (de fapt sa fiu mama e ceva ce invat din mers si ma poticnesc adesea, uneori grav), dar, dincolo de asta cred cu tarie ca depinde mult (cel mai mult!) de parinti daca acesti copii devin adulti cu incredere in sine sau adulti zdruncinati si complexati. Iar complexele cuiva se rasfrang asupra celorlalti din jur. Si cei din jur ajung, uneori, victime colaterale.

Si orice complex creat in copilarie va naste viitoare relatii defectuoase si ciobite cu ceilalti viitori adulti.

Uitati-va in jur. Ce vreti sa devina copiii vostri?

Zau ca e in mainile voastre! In primul rand e in mainile voastre! In primul rand de voi depinde!

Asta imi spun mie…cand sunt pe cale sa alunec in directia gresita. Asta o spun oricui e dispus sa auda!

7 comentarii

  1. Eu te aud atât de bine! Dar de multe ori o aud și pe mami, o mamă extraordinară de altfel, în laringele meu. Cu replici care mi-au fost tatuate în subconștient și nu realizez când ies la suprafață, de altfel. Și urmează zeci de mustrări de conștiință și îmi cer scuze, mereu mă scuz față de ei când știu că am greșit și îmi e și frică să fiu martoră la ce efecte vor avea.
    Sper, sper să cresc alături de ei ca mamă și îmi doresc să reușesc să le insuflu puterea de a avea ei înșiși încredere că sunt capabili să ia propriile decizii. Proaste ori ba, nu contează. Să le ia și să și le asume!
    Eu clasa întâi am petrecut-o cu coada împletită legată de spătarul scaunului pentru a scrie în „poziție corectă” 😅🤣
    Ce nu pot uita nici azi, iar astea chiar nu le-am repetat niciodată copiilor mei: De ce altul poate și tu nu? Tu știi câte sacrificii am făcut eu? Îți doresc să ai un copil ca tine, să vezi cum e!
    Însă, fie că unele lucruri le conștientizez ca fiind greșeli și încerc să nu le repet, eșuez ca părinte altfel. Pentru că e al naibii de greu! Iar perfectă nu sunt și nu voi fi. Doar încerc să fac ce pot și sper să fie îndeajuns. Să învățăm împreună să ne fim…
    Vă pup! Pe tine și pe A. ❤

    Apreciat de 1 persoană

    1. Da, stiu acele mustrari de constiinta cand…
      Si stiu si momentele acelea in care ai un nod in gat si te gandesti ca poate nu esti o mama prea buna…
      ***
      „Iti doresc sa ai un copil ca tine” -o auzeam si eu, dar pe ea o abordam extrem de pozitiv, pentru ca raspundeam (cu mega tupeu) „Si eu imi doresc sa am un copil ca mine: destept, frumos si care sa nu fie cuminte. Un copil cuminte e cam prost, eu nu vreau un copil prost!”
      Cand auzeam cate-un „cate am facut pentru tine!” raspundeam cu „Pardon! Nu v-am cerut eu sa ma faceti! Asa ca… daca ati ales sa ma faceti sunteti datori si sa ma crestesti!”
      N-am fost deloc, dar deloc!!, un copil usor de stapanit!!!! Stiu… Dar am fost incurajata sa ma exprim si, desi nu ma exprimam foarte confortabil pentru ei, nu am avut parte nici de jigniri, nici de vreo palma. Cred ca, in esenta, ai mei au inteles ca sunt o fire foarte dificila si ca sunt mai usor de „stapanit” daca ma lasa mai libera. Aparent paradoxal. 🙂
      Pana la urma doar la replici eram asa, in rest eram chiar super „cuminte” (oricum definim asta)
      ***
      Va pupam si noi! Poate ne vom vedea vreodata si fata in fata!

      Apreciază

  2. Ce articol fain, mi-a placut foarte mult. Cata dreptate ai. Cu cocoasa i-am auzit si eu pe ai mei si intr-o perioada pe mama, spunand des spre foarte des, ca sunt grasa si nu slaba ca sora mea. Nici nu mi-am dat seama initial, dar atat de tare m-au complexat vorbele astea ca eu mult timp asa m-am vazut: grasa.
    Tocmai de aceea imi musc si eu limba de cate ori imi vine sa spun astfel de cuvinte, niste etichete dure, de care greu scapi.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Cred ca era stresul major al tuturor asta cu statul drept! Bine…cum spuneam..se pare ca si al meu este. Andrei e inalt si, in perioada gradinitei, mesele erau micute. Statea stramb, cu un umar mai jos, ma dispera chestia asta!! Iar acum, de cand a inceput scoala, tendinta asta a ramas…
      ***
      Probabil cand ai sora mai mare (si eu am) exista mereu riscul comparatiilor. Eu o pateam cu „cea mare e un inger, asta mica este un dracusor”. Mi s-a lipit de mine foarte tare eticheta asta si o buna bucata de timp m-am purtat in consecinta! Mi-am asumat-o! Cand ii spui cuiva ca face numai tampenii, asteapta-te chiar sa le faca. 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s