Respiră. O dată. De două ori. Cu ConfortMerino respiri bine de câte ori vrei tu.

Zilele trecute căutam, cu disperare, un rezultat de la niște analize medicale de-ale mele. Sunt mama dezorganizării, mda, știu… de ceva ani îmi promit că voi așeza actele medicale în ordine. Încă nu am făcut-o.

Ideea este că, în timp ce căutam eu de zor prin ale mele, am dat de nenumăratele acte medicale ale lui Andrei. Doamne, un dosar întreg aș putea să fac! Un dosar, am zis? Nu, nu, am greșit! Din păcate chiar două… sau chiar trei dosare medicale aș putea să fac.

Da, copilăria lui mică a fost grea. Ce zic eu grea… a fost foarte grea.

Dacă mă cunoști personal sigur întelegi de ce zic asta, pentru că știi.

Am bifat, cu Andrei, cam tot ce puteam bifa. Și mult peste.

Din păcate.

După ce l-am născut (prematur) am crezut că refluxul e cea mai nasoală chestie pe care o poate avea un bebelan. Din păcate, la un an și jumătate, am aflat că șocul anafilactic (o reacție alergică majoră, manifestată prin stop respirator) e de o mie de ori mai rău. E mai rău decât orice altceva.

Tot din păcate, la trei ani și ceva ai lui, am aflat ce este sindromul nefrotic. A aflat el, eu, noi, pe langă el. Ți-am povestit despre asta, chiar atunci, pe blogul vechi. Recunosc că aș vrea să le uit pe toate. Nu le uit.

În acest context alergiile minore, adică nenumăratele rinite alergice, pe care le primea ca diagnostic, așa de frecvent, păreau mici copii.

Nu erau mici copii.

Deloc.

Din contră!

Așa că, azi, acum!, o să îți povestesc despre terenul alergic al lui Andrei. Și, mai ales, despre cum am reușit să ieșim din bucla aceasta. Despre cum am ieșit la liman.

Au fost ani… mulți… mult prea mulți… în care kiddo se culca bine mersi, dar se trezea, peste noapte, cu nasul înfundat, respirând greu.

A respira greu înseamnă a dormi prost.

A dormi prost înseamnă o zi proastă, după noaptea în care ai respirat greu.

Mai exact, copil iritat, adică mamă iritată.

Nimic mai rău, serios!

Am căutat soluții. Am citit. Am încercat să aflu ce pot să fac, cum pot să ajut. Să îl ajut, să mă ajut.

Mai întai m-am simțit vinovată. Eu. Mda… e un sindrom ăsta în care, ca mamă, te simți vinovată de orice i se întâmplă aiurea copilului. Mă tot întrebam ce oi fi făcut eu greșit, aiurea, de a ajuns el să pățească toate cele.

Apoi, depășind acest moment, am început să întreb. Să caut. Să găsesc cauza reala a problemelor lui, nu pe cea imaginată de mine.

Cu alte cuvinte am luat taurul de coarne. Și am decis să mă bat cu el!

Așa am ajuns, într-o zi, să citesc despre reacțiile alergice la … praf. La acarieni. Da, da, la chestiile alea mici, minuscule, nevăzute, dar care îți dau viața peste cap! Căci exact asta faci, dacă ai ceea ce se numește teren alergic. Adică o predispoziție la alergii. Îți dai viața peste cap!

Și, în timp ce tot citeam și tot căutam soluții, mă întrebam de ce, Doamne iarta-mă, eu, noi, ăștia din generația mea, nu am avut niciodată astfel de probleme. Cum de noi n-aveam nici pe naiba, dar copiii noștri, inclusiv al meu, are atâtea probleme?

În timp ce mă tot întrebam toate acestea și în timp ce tot căutam pe net și discutam cu medici, mi-am amintit….

A fost ca și cum era ieri.

Deși, sigur nu ieri era….

Înapoi în copilăria mea

Pregătește camera a bună! Au venit copiii de la oraș!

Acela era momentul în care toată casa se anima. Casa aceea de la țară, dint-un sat din Oltenia, unde trăiau bunicii mei.

Toți începeau să se agite, scoteau, de prin lăzile de zestre cearceafuri de bumbac, plăpumi și pilote de lână, scuturau, aeriseau, pregăteau camerele cu cele mai bune lenjerii și învelitori.

Și perinile! Pune perinile bune! Pune-le pe alea fățoase și brodate de Lia lu’ Șontu.

Pernele înfățate cu fețe de pernă brodate, în culori vii, cu modele oltenești tradiționale, așa cum se cade când ajungi într-un sat din Vâlcea.

Mă strecuram, cu soră-mea, pe sub cearceafurile frumos mirositoare, a aer curat mirositoare, hlizindu-ne, ca doi copii ce eram.

Dați-vă, voi, caprelor, d-aici, că-l chem pe Onea să vă dea cu urzica! ne amenința, mai în glumă, mai în serios, mamaie.

Și noi ne dădeam la o parte, dar nu de frica urzicii, ci de nerăbdarea de a fi gata patul, ca să ne băgăm în el și să ne continuam, acolo, în întuneric, hârjoneala. Căci taaare ne plăcea lenjeria aia, ușor aspră, dar mirosind a aer curat. Și tare ne plăceau plăpumile și perinile. Și, mai ales, tare ne plăcea, după ce ne copilăream și ne hlizeam pe sub ele, să adormim.

Așa de bun și de sănătos și de neîntrerupt ne era somnul în camera bună, odaia, cum îi mai zicea mamaie.

În familia bunicilor mei am avut oameni care au trăit peste 100 de ani. Fratele lui mamaie a apucat 107 ani. N-a fost răcit, n-a luat vitamine, n-a strănutat, n-a tușit, mai deloc, în acești 107 ani. A trăit mult și bine, fără problemele pe care noi, oamenii societăților moderne, le avem. N-a avut nevoie de suplimente alimentare, de vitamine, de aerosoli, de mers la salina, de așternuri antialergice…

De ce ar fi avut nevoie de ele, din moment ce respira aer curat, mânca sănătos și natural și se învelea cu plapumă din lană?

Tradiția reînviată

Acesta a fost momentul în care am înțeles… Și am căutat. Și am citit. Și am schimbat lururile din viața noastră. Din viața lui Andrei.

Când am înțeles că acarienii din praf sunt peste tot, am încept schimbările.

Am renunțat la covoare, la perdele, la plușurile cu care, oricum, nu se juca.

Când am înțeles că locul unde se adună cei mai mulți micuți, dar nocivi, acarieni, este patul, am devenit atentă la ce înseamnă pat pentru el, pentru noi. De la saltea, la așternuturi, la pernă, la pilotă, totul a fost schimbat.

Am înlocuit prostiile, cumpărate cu bani grei, promovate ca fiind antialergice, cu bumbac 100% natural și cu lână. Naturală, pură, așa cum este Confort Lana, de la Confort Merino. O lâna care are lanolină pe fir, știut fiind faptul că lanolina nu permite așezarea acarienilor.

O lână care nu permite acumularea de bacterii. Pentru că transpirația este cea care favorizează acumularea de bacterii, iar în lână, se știe, nu transpiri. Pentru că lâna este termoreglator, ea nu te încinge, ea respiră.

Poate că este nevoie să ne reamintim ce suntem. Cine suntem. Sau cine au fost ei, bunicii noștri.

Poate că e nevoie să ne reamintim cum trăiau. Și să reînvățăm să trăim și noi ca ei.

Să respirăm adanc.

O dată.

De două ori

De câte ori e nevoie.

***

SuperBlog 2022. ConfortMerino.

Sursa foto/video. ConfortMerino

Publicitate

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s