Am mai scris despre locurile mele de suflet. Si am mai spus ca 2 Mai-ul este unul dintre ele. Acum, cine merge de mai mult timp in 2 Mai si compara 2 Mai-ul cu ce era acum 10 ani, sigur va spune ca nu mai e ce-a fost. Asa cum nici Vama nu mai e ce-a fost. Asa cum, din pacate, multe nu mai sunt ce-au fost. Pana la urma nici noi nu mai suntem ce-am fost, noi astia care suspinam dupa ce-a fost. Deh, imbatranim, fie ca ne place fie ca nu.
Asa ca… mai ales noi nu mai suntem ce-am fost.😉
Totusi… totusi 2 Mai-ul, mai exact Micul Golf din 2 Mai, este inca ce-a fost. Macar partial, caci, da, si aici au ajuns sa puna corturi tot felul de personaje care numai placute si suportabile nu sunt.
Si totusi… daca esti ca mine, adica genul ala de om care este capabil sa traga clopotul de sticla de jur imprejur si sa aleaga (oare chiar alege sau intamplarea e cea care ma alege sa o traiesc?) sa vada doar oamenii cu care rezoneaza… ei, bine, in acest caz Micul Golf este locul unde (inca) mai poti sa intalnesti Oameni. Oameni cu care rezonezi. Oameni cu care, desi te vezi prima oara in viata ta, poti sa stai la povesti ca si cum ii cunosti de o viata. Oameni cu care comunici si „in afara verii” si „in afara Golfului”.
In acest Golf din 2 Mai eu am intalnit si m-am bucurat, cu Mare Bucurie Mare, cativa oameni de acest tip. Nu foarte multi. Cu unii nu tin legatura, desi ne vedem acolo aproape in fiecare vara. Ne stim, ne recunoastem din vedere, ne zambim si ne salutam in fiecare vara. Dar atat.
Cu altii… insa… cu altii chiar tin legatura. Intr-un fel…
Asaaa…
… daca ai trecut de aceasta introducere, mai mult sau mai putin lunga, sa iti zic si ce m-a determinat asa, brusc, in miezul acestui teribil ger de iarna, sa scriu despre 2 Mai. Despre Micul Golf. Despre Oamenii cunoscuti aici.
Vara trecuta, in prima noastra escapada la 2 Mai, intr-un aproape-apus-de-soare, stateam si citeam, pe plaja din Golf. Kiddo era cu copiii, printre corturi sau la pseudo-locul de joaca al plajei. De obicei, in astfel de momente, sunt jumatate a cartii citite- jumatate atenta la ce-i in jur.
Asa ca am observat (mai degraba am simtit) ca s-a asezat cineva, la oarecare distanta de mine. Am ridicat nasul din carte. Erau doua. Si aveau un catel. Mic, negru, pufos, genul acela pe care l-ai smotoci non-stop. M-am gandit ca fii-miu o sa-l vada rapid si se va lipi de el (era deja in faza de „maaaami, hai sa ne luam un pufi!!”) asa ca am ramas semiconectata la prosopul unde era catelul. Recunosc, catelul l-am vazut primul. Apoi am vazut ca el era cu o pustoaica si cu mama ei. Era al lor. Sau ele erau ale lui?😉
Derularea evenimentelor nu mi-o amintesc foarte clar… ceea ce stiu, insa, este ca, in scurt timp, fumam si vorbeam cu mama fetitei. Am stat mult asa, pana cand se facuse destul de tarziu, destul de frig, destul de intuneric. Destul de… incat sa plecam.
Ne-am despartiti asa… fara sa stiu cum o cheama. Stia, Andrei, numele fiicei si numele catelului. Le stiam si eu. Da, asa suntem noi adultii, nu mai avem deschiderea si stiulul direct al copiilor. Nu ne intrebam cum ne cheama, nu ne declaram prieteni instant.
Seara aia mult mi-a placut. Mi-au placut vorbele serii, mi-a placut ca am dat de-un om cu care aveam ce sa-mi spun, mi-a placut felul in care vorbea acel om, sinceritatea lui.
Ne-am reintalnit. Cand? Nu mai stiu exact. A doua seara… Ori poate a treia. Cine mai stie? Ce conteaza? Si, din nou, vorbe, tigari, povesti. Am ajuns sa vorbim despre MOMO- o carte pe care eu o iubesc, Andrei inca nu a vrut sa o citeasca, dar abia astept sa o… Ea mi-a trimis-o, in varianta audio, pe messenger, pe FB. Asa am ajuns sa „ne avem”. Sa ne fim, macar si doar virtual, intr-o lista.
In seara aceea am aflat de la ea ca „noi stam pe o barca, in Limanu, va asteptam sa veniti, cand vreti, daca vreti!”.
Si abia la ceva zile distanta (noi plecam a doua zi), in Bucuresti, am vazut ca o cheama Raluca, si ca ea este Barca Lui Zoe.
Nu, nu stiam nimic de Barca lui Zoe. Uneori, zau, parca traiesc sub pamant. Mda, stiu, asta e… daily life la mine este atat de ametitoare incat, uneori, habar nu am pe ce lume traiesc…
Nu stiam, dar am aflat. Si asa ce misto mi s-a parut si am gasit tot ce am citit despre ea!!!
Exista intalniri care nu-s intamplatoare. Bine, de fapt eu sunt aia care crede ca nicio intalnire si, in general, nimic din ce ni se intampla nu este intamplator.
Well… asta e. Asta-s eu!
Ianuarie 2021.
Luna aceasta se implinesc 10 ani de cand am fost in Egipt. In Hurgada. A fost cadoul meu de ziua mea. Al meu pentru mine, acum fix 10 ani!!! (Da, eu sunt din aia care-si face si singura cadouri!) Inainte sa plec am mers in Decathlon si mi-am luat echipament de snorkelling. N-a fost sa fie sa apuc sa fac asta. Era apa rece, iar eu … eu nu aveam costum adecvat temperaturilor apei. As fi murit inghetata, ceea ce nu imi doream! 😁
La 10 ani distanta, Barca lui Zoe- alias Raluca, este in Egipt, in Hurgada. Si face snorkelling si strange gunoaie, caci numai daca ai fost in tara aia intelegi cate gunoaie sunt acolo! (da, mie mi se pare ca depasesc pragul maxim vazut in Ro. Dar poate doar mi se pare!)
Si eu… eu o urmaresc pe FB si am starile astea care ma fac sa scriu acum.
Respect si admir Omul pe care am avut bucuria sa il cunosc, din intamplare (Din nou: sunt intamplatoare, oare, intamplarile???), pe o plaja, in Micul Golf din 2 Mai.
Azi, am citit cum a mers la Directorul General al Direcției pentru Mediu la Marea Roșie, din cadrul Ministerului pentru Mediu în Egipt si , dupa ce a primit permisiunea si ajutorul lui, organizeaza o actiune de curatare a plajelor din Hurgada, Egipt. 3 zile, 3 plaje. Mi se pare atat de frumos acest Om, Raluca, incat am vrut sa iti spun si tie despre ea.
De cele mai multe ori ne multumim sa fim turisti.
Cat de misto este sa vezi ca poti face si altceva, ca poti face ceva care chiar conteaza, pentru locurile pe care le vizitezi.
Granitele sunt doar in capul nostru, imi spunea candva, un drag prieten.
Pamantul asta e al nostru, al tuturor… Sau, cel putin, asa ar fi bine sa fie… Deci ar fi bine sa avem grija de el, oriunde ar fi el, oriunde am fi noi!
Si… ca sa revin la punctul de plecare al acestor randuri: Micul Golf din 2 Mai este un loc drag mie, pentru ca am cunoscut aici oameni care vorbesc aceeasi limba cu mine. Si asa ce tare ma bucur!!!
…
Am scris randurile acestea, despre locuri de suflet, despre Oameni care ajung sa imi fie lipiti de suflet, pentru mine, dar si pentru tine. Poate asa te fac sa te intrebi si tu… intamplarile tale sunt chiar intamplatoare?
Poate ca da.
Poate ca nu!
Poate ca nu!🙂
Povesti de neadormit 