Sigur ai si tu hobbyuri si pasiuni pentru care nu mai ai timp sau, poate, nu mai gasesti energia sa le faci mai prezente in viata ta.
Totusi, daca ele iti sunt cu adevarat lipite de suflet, n-ai cum sa le uiti, n-ai cum sa le scoti de acolo. Si faci tot posibilul ca, macar din cand in cand, sa-ti gasesti ferestre de timp si pentru ele. Ferestre catre tine.
Nu de putine ori mi-am promis ca ma voi organiza mai bine si ca ma voi intoarce mai mult catre ele. Catre acele mici lucruri/pasiuni care ma fac sa ma simt bine. Catre hobbyuri. Catre pasiunea care ma fac sa „mesteresc” ore intregi la o valiza veche de 40 de ani (valiza tatalui meu, din tinerete) ca sa o transform intr-un obiect decorativ special. Catre pasiunea care ma face sa adun resturile de materiale de prin casa si sa le transform in fete de perna sau paturici prin tehnica patchwork. (mai pe romaneste- peticire, dar o peticire care naste obiecte foarte placute vazului)
Cand intamplarea nu este chiar intamplatoare
Ai avut vreodata senzatia ca intr-un anumit moment, o anumita intamplare, a venit exact ca sa te invete o lectie? Sau ca sa te faca sa te intorci mai mult catre tine, catre tine cea de dinauntrul tau?
Ei, bine, eu am adesea acest sentiment.
Zilele trecute am castigat un premiu la un concurs pe Facebook. Un concurs la care, dupa ce-am participat, nu mai eram sigura nici macar de ce am facut-o. Dar am castigat. Si premiul, care urmeaza sa imi soseasca prin curier, consta in niste resturi de piele, piele de toate culorile, bucati mai mici, bucati mai mari, tot felul de forme si de dimensiuni.
Abia le astept, am un proiect in minte, stiu la ce mi-ar placea sa le folosesc si ce as vrea sa fac din ele.
La cateva zile dupa ce-am castigat acest concurs, a aparut proba aceasta, pentru care scriu acum, la SuperBlog. Si i-am zambit probei. Si mi-am zambit mie. Si am zambit amintirilor mele legate de Cusut si Brodat.
Si am lasat amintirile sa ma ia in brate.
Undeva. Candva
Fac parte din generatia crescuta cu cheia la gat, intr-un oras de provincie. In frumosul Oras cu salcami, cum il numea Mihail Sebastian, am trait o copilarie din care am multe amintiri frumoase.
Pe strada Principala, numita atunci strada Republicii, se insirau micile ateliere. Cizmaria- unde iti puneai flecuri la pantofii Guban, ceasornicaria- la care iti reparai ceasurile rusesti, fotograful- unde mergeai sa stai zambitor pentru poze de studio, centrul de remaiat ciorapi si cate si mai cate altele.
In vremuri in care magazinele de haine erau mai mult goale sau iti ofereau o gama redusa de haine, croitoria era la loc de cinste.
Acasa il aveam pe tata, de la care invatam sa lipesc cu pistolul de lipit, sa schimb lita la sigurantele electrice, sa repar prize, sa surubaresc.
Si o aveam pe mama, care avea nenumarate seturi de andrele de diverse dimensiuni, normale sau circulare. Mama care, in putinul timp liber, isi facea de lucru tricota rochii, manusi, sosete, bluze, caciuli si fulare. Suluri de mohair si de lana se gaseau mereu la noi in casa.
Croitoreasa
Intr-o vreme in care nu gaseai pe tot drumul rochii, mama reusea mereu sa fie o femeie cocheta.
Asa mi-o amintesc: mereu in rochii, mereu cu tocuri. O miniona de 1,50 m, eleganta si delicata.
Avea o croitoreasa din ale carei maini ieseau niste rochii ce-i veneau ca turnate mamei mele. De cate ori mergeam cu mama la tanti Vica, intram intr-o lume fascinanta. De fiecare data abia asteptam sa vad ca si-a mai cumparat mama materiale, ca sa mergem la tanti Vica.
Tanti Vica locuia intr-o casa din centrul vechi la Brailei. O casa veche, in care locuiau mai multe familii, cu o curte pe care-o imparteau toti, gramada.
Imi amintesc gardul inalt si verde, din tabla. Spatiul pe unde bagai mana ca sa iti deschzi singur zavorul montat pe interior. Vesnicul miros de mancare ce plutea prin curtea comuna.
Tanti Vica „tinea casa” din croitorie, pentru ca avea un barbat cam betiv, mereu fara loc de munca.
Dupa ce intram in curte, tanti Vica ne iesea in intampinare, intr-un capot de diftina, cu parul (pe care-l intuiam foarte lung si bogat) prins intr-un coc, cu un metru de croitorie aruncat neglijent in jurul gatului.
Din momentul in care intram pe holul care ne ducea catre scara melc, inima incepea sa-mi bata mai tare. Urcam greu pe scara aceea, mereu mi-a fost frica de scarile acestea, dar urcam pentru ca stiam ce urmeaza. Stiam ca… dincolo de usa camerei ei de lucru… ma astepta o lume fabuloasa.
Cand deschidea usa camerei patrundeam intr-o alta lume, iar eu ma simteam exact ca Alice in Tara Minunilor. De fapt un fel de Alice inconjurata de multe accesorii croitorie. Aproape ca te orbea lumina, mai ales ca strabatusem holul si scarile intunecoase. O incapere mare si luminoasa. Doua canapele pline de materiale impaturite, pe care erau prinse, in ace cu gamalie, bucati de hartie cu tot felul de nume si de cifre. De jur imprejur resturi de materiale, nebunie de culori, de texturi si de modele. Carouri, flori, buline, dungi; verde, rosu, galben, albastru- toate dansau, parca, o Ciuleandra a materialelor.
O masa plina de cutii si cutiute fara capace, umplute cu nasturi. Imi placea sa imi plimb mana in cutii, sa iau nasturii in palma, sa ii pipai, sa ii simt si apoi sa ii las sa imi curga printre degete, inapoi in cutii.
Cutii si pungi cu fermoare, cu capse, cu celebrele sisteme de prindere mos-baba, degetare, foarfeci de dimensiuni diferite. Pernute cu ace infipte in ele, cutii si cutiute pline de papiote colorate, ace cu gamalie, ace de siguranta prinse unul de altul intr-un fel de lant al sigurantei.
Cat ma uitam si pipaiam si sorbeam din priviri tot ce vedeam, tanti Vica ii lua masurile mamei: atat la sold, la talie… Ah, parca aveai mai putin data trecuta?… Continua cu dimensiunea de la piept, apoi… Si lungimea? cat s-o facem de lunga? Hai mai scurta ca ai picioare frumoase si esti tanara!
In timp ce ei ii mergeau si mana si gura, iar mama rosea la observatiile sau complimentele ei, eu deja ma indreptam catre fereastra unde trona piesa de rezistenta a incaperii.
Masina de cusut. Era singura casa unde vazusem, pana atunci, o masina de cusut. Imi plimbam ochii si degetele pe ea, nerabdatoare sa o vad pusa in miscare de tanti Vica.
Si acest lucru nu intarzia sa se intample, pentru ca, dupa ce taia- insaila- fixa, tanti Vica venea la Ileana Cosanzeana ei. Asa ii placea sa ii spuna, iar mie mi se parea tare potrivit, pentru ca era rupta dintr-o poveste. Mai mult, cand tanti Vica se aseza si incepea sa miste pedala, si cureaua se invartea si acul incepea sa rontaie din material, chiar ma gandeam ca este Ileana Cosanzeana- din cosita floarea-i canta, zece imparati asculta…
Ce facea femeia aceea era mai mult decat croitorie. Era muzica.
O rochie de papusa
Intr-o zi, intr-una dintre aceste vizite la tanti Vica, i-am spus marea mea dorinta. Imi doream din tot sufletul sa ma invete sa cos la masina. Aveam deja ca „tema” la scoala, la ora de „lucru manual”, sa fac o rochita. O croisem acasa, dupa tiparul primit de la scoala, aveam nevoie doar sa o cos. Apoi, dupa ce o coseam, urma sa ii fac o broderie pe piept.
O rochita bleu cu un fluture albastru, brodat, pe piept.
Tanti Vica a zambit si… a spus da!
Mi-a aratat cum sa pun bobina cu ata in cutiuta ei metalica, ce fel sa o fixez, cum sa pun ata in acul cel cu capu’n jos al masinii de cusut. Mi-a spus cum sa asez materialul, cum sa-l misc, cat de lenta trebuie sa fie miscarea cand il trag din drumul acului, astfel incat sa nu ma ranesc. Mi-a aratat, cu rabdare, cum si cat sa misc pedala. Apoi, cand a considerat ca-s gata de testare, mi-a dat multe bucati de material. Trage pe ele! Dupa ce-am tras siruri de cusaturi, cand mai drepte, cand mai serpuitoare, mi-a spus Esti gata sa prinzi doua bucati de material una de alta.
Am plecat seara, tarziu, de la ea. Am plecat fericita si cu prima mea creatie vestimentara facuta, cap-coada, doar de mine. Departe de a fi perfect cusuta, era facuta de mine!
Un Soare la o serbare
Tanti Vica a plecat demult dintre noi.
Mama s-a dus si ea, poate ca si Dincolo isi face rochiile tot la croitoreasa ei favorita.
Tanti Vica mi-a spus sa pastrez rochia… poate o sa faci o fetita! Am pastrat-o.
La zeci de ani distanta nu am facut o fetita, ci un baiat. Impreuna cu el, la ultima serbare de la gradi, am facut costumul Printului Soare. Un costum pentru care am fost foarte bucurosi. Am taiat, am cusut de mana, am facut coronita cu razele.
Poate ca nu a fost perfect, poate ca n-a fost la inaltimea altor costume luate de la centre de inchirieri, dar… a fost facut cu mare drag si in echipa. Copilul de 6 ani a fost mandru ca a iesit ceva din mainile lui si ale mele, a iubit rezultatul si a inteles.
A inteles ca, adesea, lucrurile facute cu suflet si cu propriile maini, sunt cele mai pretioase. Pentru ca ele nu sunt doar obiecte, ci ele pastreaza in ele amintiri.
M-a provocat la depanat amintiri SuperBlog cu Proba 3: #JurnaldeCroitorie
Povesti de neadormit 
Vai ce îmi place articolul ! Și ce băiat mare și frumos ai! Sa îți trăiască!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Multumesc mult, Oana!🤗
ApreciazăApreciază
Ma pricep la multe.. cusutul nu l-am incercat, dar am vazut la alte femei… mai ca ma determini sa incerc sa vad daca pot sa si croiesc. De ce nu? 🙃😊
ApreciazăApreciat de 1 persoană
La cum te stiu eu pe tine, eu cred ca ai putea! 🙂🤗
ApreciazăApreciază
E scris cu mestesug, e scris cu talent si cu sufletul marcat de amintirile copilariei…. Frumos si emotionant! Si eu am asemenea experiente, insa eu am invatat sa utilizez masina de cusut sau sa cos manual de la mama si de la una dintre bunici. Eu n-am facut rochite pentru papusi, ci mi-am mai reparat pantalonii rupti prin copaci, sau pe cararile abrupte de argila, pe care le tranformam in „derdelus”, sau pe la fotbal sau alte jocuri baietesti de pe maidan! Stiu ca am rupt multe ace de la masina cosand odata o pelerina cauciucata de-un bleumarin ars de soare, din vremea aceea. Apoi, venea mama si ma „intreba” cum si de ce am „performat” atat de bine cu masina de cusut! Era un „Union”, dar semana leit cu „Singer 1930”. „Broderiile” mele erau, dupa cum probabil v-ati dat seama, niste „inainte-inapoi” sau „zigzaguri” pe zonele afectate ale pantalonilor sau camasilor mele… asta, pana sa ajunga in mana mamei ca sa le spele. Dupa aceea, luam cunostinta de toata „aprecierea”, pardon, critica de arta a dumneaei!
Mai tarziu, am devenit si mecanicul de serviciu pentru masina de cusut a mamei, deoarece, trebuia desfacuta pe ici, pe colo, ca sa o cureti de scame, sa-i mai tragi atele incalcite pe la suveica sau sa o ungi cu pompita de tabla, prin toate orificiile, mai mari sau mai mici, unele greu de descoperit!
Dar, am o nedumerire: daca fluturasul este fara tagada brodat, la gat si la manecute este tot broderie sau este cusuta cate o panglica bleumarin?!
Aaaa… si inca ceva! Stiti sa dansati ciuleandra? Dansuri faceati la scoala?! Asta chiar mi-a placut cu ciuleandra…
Nu pot sa ma abtin si sa nu zic ceva despre Braila. Imi place si mie Braila, am trecut de multe ori pe-acolo, am rude pe Rahovei, prin Apollo, am imaginea veche a „Barierei”, a cartierelor „Radu Negru” si „Viziru”, pentru ca inca de pe la 4-5 ani, cand am mers prima data in oras, m-au fascinat curatenia orasului, mirosul ce dadea dinspre pravalii, racoarea data de copacii strazilor.
Veneam de undeva de la cativa kilometri (sau mile, daca vreti) cu un vapor cu zbaturi numit „Borcea”!, M-au impresionat si astfel de calatorii care semanau cu intamplarile din cartile citite de mine la vremea respectiva scrise de celebri autori americani!
Si, poate intamplator sau nu, Braila este un oras cochet, cu personalitate, unic in felul lui, care a dat personalitati ale culturii universale, cu oameni mandri, cu barbati aspri si cu femei foarte frumoase! Este, sau mai bine zis era, un oras cosmopolit, cunoscut de europeni inca din secolele trecute, dar acolo au fost si popoare antice. Si, apropo de printul-soare, daca va veti uita la harta orasului, veti observa cu uimire ca ea (harta strazilor) seamana cu un soare ce iese din mare (sau din Dunare), desi, paradoxal, orasul este situat pe malul stang al batranului fluviu.
Iertati-ma, am divagat un pic!
ApreciazăApreciază
Ce de amintiri v-am trezit! 🙂 Frumoase, de altfel, ar putea sa fie ele in sine un articol pe tema #jurnaldecroitorie
Raspunsul intrebarii despre rochita: la gat si la maneci NU este broderie, este alt material, prins de rochie. Cusut de mana, este o denumire pentru aceasta operatiune- coasere, doar ca eu nu o mai stiu… 😦
ApreciazăApreciază