Ganduri de pe o plaja

Au trecut mai bine de 4 luni de cand lucrez de acasa. Cu copil care sta acasa cu mine. #Noidoi.

A fost greu la inceput. Hm… ce zic eu?!… a fost foarte greu!!! Desi am iesit aproape zilnic, chiar si in perioada in care trebuia sa facem declaratii ca sa iesim din casa, tot a fost greu. Ma rog, nu o sa dezvolt. Nu acum. Poate altadata. Asta daca voi avea chef sa exorcizez demonii care m-au locuit, din cand in cand, in acea perioada!

Am bifat o suita foooarte larga de stari. De toate. Unele bune, altele mai putin bune, cateva chiar foarte rele. Am obosit uneori si m-am simtit gata sa clachez. Alteori am avut un tonus super bun. Nimic nou sub soare, cred ca multi oameni au bifat starile astea, exact ca mine.

Eu sunt genul de om care are nevoie de chestii clare. Sunt foarte rationala, lucida si necesit certitudini. Nu imi plac nisipurile miscatoare, nu imi place senzatia de pamant care imi fuge de sub picioare.

Asadar… e usor de dedus ca situatia actuala nu e favorita mea.

Mbine… nu stiu cum ar putea sa fie favorita cuiva…

Ce fac… in afara de tacerea mea de pe blog?

Fug la mare.

Zac sub soare si visez. Inot. Mult. Departe, cat mai in larg. Ma uit la rasarituri.

Visez.

Mda, iar.

Ma fac ca uit anormalitatea acestei veri. Nu o uit, de fapt, dar reusesc sa o ignor. Reusesc sa iau partea buna din toata ciudatenia si anormalitatea acestei perioade.

Cand am zgomot de valuri in urechi aproape toata ziua… cand simt nisip fierbinte sub talpile goale… cand separ, printre degetele mainii, scoicile de nisip… cand imi simt bratara pe glezna si vantul in par… parca totul e ceva mai usor de dus.

Inchid ochii si visez.

Nici nu mai conteaza ce visez… cata vreme visez… totul e bine!!!

Ceea ce va doresc si voua!

Publicitate