O cina de poveste

A fost odata ca niciodata…

Asa incep toate povestile, nu-i asa?

Si povestea aceasta tot asa incepe. Povestea aceasta pe care o scriu acum, dintr-o bucatarie moderna. (Da, exact! Ce sa fac daca in alta camera a casei nu am wi-fi bun? Azi doar aici vrea. Nu stiu ce se intampla, as zice ca e si el usor virusat daca nu mi-ar fi teama ca las loc de interpretari…nu e bine sa glumesti cu virusii...)

N-a fost intotdeauna asa. Si nu ma refer la wi fi, ci la bucatarie. (desi nici wi fi n-a fost intotdeauna asa de aiurea, dar… hai sa nu deviez prea tare!)

A fost odata ca niciodata o tanara domnita care (ca orice domnita, desigur!) locuia intr-un palat. Palatul acela era de vreo 45 metri patrati: nici prea mare, nici prea mic. Cam atat cat ii era necesar! Caci domnita noastra era foarte populara si era invitata foarte des la tot felul de baluri. (Mai mult sau mai putin mascate.) Asa se explica faptul ca domnita noastra era mai mereu plecata de acasa. Adica din palat! Dar la oricate baluri mergea, tot catre palatul ei o tragea ata. Catre miezul noptii, exact ca o veritabila Cenusareasa, domnita fugea pe scari catre trasura (pe care si-o conducea singura). Parca trasura fix la scara palatului si disparea in vastele lui incaperi…

De fapt in unica incapere locuita din palat: odaia ei. Caci in acest palat mai exista o odaie. O odaie speciala. O odaie in care domnita intra doar de doua ori pe zi. Dimineata, cand actiona o masinarie care producea o licoare cafenie cu miros intens (noi ii vom spune cafea) si cand deschidea fereastra. Seara, cand intra cat sa inchida fereastra si sa priveasca (eventual!) catre cer.

Era odaia secreta a palatului: niciunui invitat nu ii era permis sa patrunda in ea. Si asta pentru ca acea odaie, pe care ceilalti din tinutul ei o denumeau bucatarie, era departe de ceea ce s-ar putea chema bucatarie.

Domnita noastra, care era tare plimbareata, nu prea avea ce sa faca prin bucatarie.

Desi, ca orice domnita, venise si ea cu tot felul de obiecte special create pentru utilizarea in aceasta odaie. Caci avea si domnita noastra o mama care se ingrijise sa ii dea tot ce ii este necesar unei femei in aceasta odaie. Fie ea si domnita! Asa ca, pe un raft asezat usor sui (nu gasise un mester prea bun si atunci incercase sa il fixeze singura pe perete) vedeai seturi de oale, tigai, farfurii, cani, niste tacamuri intr-un suport de tacamuri, si tot felul de alte obiecte necesare, dar nefolosite. Numai ca, vedeti voi, din aceasta odaie lipsea elementul esential. Cel pe care ar fi putut sa fie folosite aceste oale si tigai si ibrice si tavi.

A R A G A Z U L. Lipsea aragazul.

Intr-o zi… mai exact intr-o seara… domnita noastra a cunoscut un domnisor care n-a mai lasat-o sa fuga la miezul noptii catre trasura. Au stat la povesti sub clar de luna si, dintr-una in alta, junele a inceput sa ii povesteasac despre pasiunea lui. Gatitul. Prepararea unor mancaruri cat mai speciale.

Zilele au trecut…cei doi isi vedeau de discutiile sub clar de luna…

Uneori discutau si in miezul zilei, cu cate un smoothie in fata…

Pana intr-o zi, cand domnita s-a trezit ca el ii spune:

-Mi-ar placea sa iti vad palatul. As putea sa iti pregatesc feluri de mancare absolut speciale. Ma gandeam sa iti pregatesc o supa cu galuste din branza, un muschi de vita cu piper verde si, preferatele mele, pere posate in vin. Ma inviti la tine catre finalul saptamanii?

Domnita a incremenit. Dar, pentru ca era o domnita care se descurca in orice situatie (cel putin asa spuneau cei din jur despre ea!) a incuviintat. Apoi a plecat, demna, catre propria trasura.

Cum s-a urcat in trasura a simtit cum ii tremura genunchii. Era in panica. Asa ca si-a luat telefonul mobil (da, stiu, am uitat sa va spun ca existau deja telefoanele mobile!) si a inceput sa caute magazine onlie de unde sa comande cele necesare.

a r a g a z u l a fost primul. A verificat ca are livrare a doua zi, a rasuflat usurata.

Apoi a inceput achizitia ustensilelor de bucatarie necesare si nedetinute inca. Supa cu galusti de branza. Oala are. Dar…vai, nu are boluri in care sa puna supa. Nu are nici rasnita de piper… de fapt… oare muschiul de vita se face cu piper boabe sau rasnit? Pff… parca se facea cu piper intreg si cu sos de mustar! Dar daca totusi… da, mai bine sa ia si o rasnita! Nu strica. Pentru muschiul de vita are o tigaie perfecta.

Ah, sa ia si niste farfurii noi, din cele termorezistente, caci carnea de vita va fi asezata pe farfurie preincalzita. Stie ea sigur ca asa face un adevarat bucatar, iar el… el chiar este un adevarat priceput in ale bucatariei.

Abia cand a comandat tot ce era necesar pentru momentul in care el se va desfasura in bucataria ei a rasuflat usurata.

A rasuflat usurata si a fost relaxata doar cateva fractiuni de secunda caci, dupa ce ele au trecut, si-a dat seama ca are nevoie si de accesorii pentru amenajarea mesei. Pentru ca isi dorea o cina perfecta, intr-o bucatarie amenajata perfect. Asta insemna bucatarie moderna.

***

Aceasta poveste nu se va incheia ca o poveste clasica. Nu stiu sigur daca protagonistii ei vor trai fericiti impreuna pana la adanci batranete. De fapt, cred ca fiecare poate sa scrie finalul acestei povesti, dupa preferinte.

***

Joaca de-a proba 4. Pentru Spring SuperBlog 2020

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s