Sunt nascuta in ianuarie, adica fix in mijloc de iarna. Am copilarit in Braila, pe mal de Dunare, iar iernile copilariei mele erau cu zapezi zdravene, cu vant care-mi plesnea obrajii pana ma ustura fata si care ma facea sa imi lacrimeze ochii. Stateam afara pana simteam ca mi s-au congelat obrajii, manusile erau pline de turturi, pantalonii (din fasul vremii) nu rezistau uscati zbenguielilor din zapada. Orice aveam in picioare, tot uda si bocna ajungeam seara, in casa. Celebrele sosete din lana ajungeau la uscat, impreuna cu manusile -tot din lana. Nu, nu pe calorifer (caci ala era rece ca gheata) ci pe o sfoara intinsa in bucatarie, prin zona aragazului.
La multi ani distanta… inca nu mi-e clar daca mi-a placut vreodata iarna sau imi placea doar ca ne strangeam o liota de copii la joaca, in zapada. Tind sa cred ca a doua varianta e mai aproape de adevar.
Cat despre sporturi de iarna… Hm. Am invatat sa patinez pe la 5-6 ani. De nevoie! Pe bune! Vrand nevrand m-am trezit potcovita cu patine si trimisa pe gheata. Tata e „vinovat”. La inceput nu ma incanta. De fapt, mi se parea oribil. Cadeam des, aveam genunchii vineti. Ma impiedicam in propriile picioare. Imi dadeam cu dreptu’n stangu’ la propriu. Apoi m-am ambitionat si… a ajuns sa imi placa maxim. Viteza. As vrea un patinoar doar al meu ca sa pot patina cu viteza, cu muzica in casti, evadata total din lumea reala. Evident asta nu se poate. Insa tot imi place sa patinez, desi patinoarul din Cismigiu este departe de ce mi-ar placea mie sa fie…
Sa schiez? Eu?!!?! Hm. Am incercat. La 18 ani. Cand era sa imi rup gatul pe partia de la Predeal. Am coborat cu schiurile pe umar si cu glezna butuc… cam de la jumatatea partiei mari. Asa ca… am luat o pauza. Vreo 3-4 ani. Am incercat iar. La Sinaia. Am coborat, pe schiuri, de la cota 1400 pana la Cabana Schiorilor. Dumnezeu stie cum am coborat! La Cabana m-am oprit intr-un gard. Sau sub un gard.. caci nu mai stiu exact unde ajunsesem, dar stiu ca mi se intepenisera schiurile in (sau sub?) ceva. Aveam 22 de ani. Si nu mi-a mai trebuit sa incerc. Au trecut 23 de ani de atunci si inca nu simt nevoia sa mai incerc. Nu.. chiar asa de periculos nu am nevoie sa traiesc! 😀
Cand a aparut Andrei si era atat de bucuros de zapada… am strans din dinti si am incercat sa fac fata acestui anotimp. Am facut oameni de zapada, am batut parcurile cand ele erau aproape goale, am scuturat crengile pline de zapada ca sa ne cada toata in cap si sa ne hlizim, am facut ingeri cot la cot cu el, ne-am dat pe gheata, am facut tot ceea ce presupun ca face orice parinte de dragul bucuriei copilului. Oh, nu! Nu am ajuns sa iubesc iarna! Dar m-am descurcat cu ea. Numarand zilele pana la venirea primaverii. Visand vara. Visand mare si soare si rasarituri.
Asa ca… aceasta iarna… momentan fara zapada… ma fericeste cum nu pot spune! Ma gandesc ca mai e un pic si.. gata, vine primavara. Si ma uit la poze de la mare. Si ma gandesc -deja- unde si cand plecam. Si visez! Doamne, cat visez!!! E modul meu de a supravietui acestui anotimp. Adorm gandindu-ma la rasarituri de soare din mare.
Da, iarna nu este ceea ce as putea sa numesc anotimpul meu favorit. Sunt ok cu ea, adica avem o relatie de tipul „te suport, dar te rog eu mult nu ma capia cu prea mult frig si nici cu munti de zapada!”. Si pot spune clar ca…
EXACT!!
Gata. Ma car sa mai visez putin la cum o sa lesin de bucurie la primul rasarit al anului.
Povesti de neadormit 