Vorbeam, într-un articol de la începutul lunii, despre tendințele modei și despre stilul meu; despre ce-mi place și ce detest la tendințele actuale.
Care a fost traseul meu vestimentar până am ajuns la acest stil, este o poveste lungă. Așadar am o propunere. Așează-te comod, ia-ți o cafea sau un ceai (sau ce-ți place ție) și haide să-ți spun povestea.
Se spune că viața este suma tuturor deciziilor noastre, a alegerilor făcute conștient sau nu. Extrapolând, aș spune că și stilul meu vestimentar actual este suma tuturor deciziilor mele de până acum. Și nu mă refer doar la decizii legate de vestimentație. Spun asta pentru că stilul vestimentar al unei perioade din viața mea a fost mereu strâns legat de ceea ce însemna acea perioada pentru mine, în general. Conta muzica ascultată (da, sunt dependentă de muzică!), lucrurile importante sau oamenii perioadei respective.
Fiecare stil vestimentar concide cu ceva din creșterea mea interioară, din evoluția mea, din devenirea mea.
Așa se explică de ce, în prezent, am păstrat din fiecare etapă câte ceva. Ca și cum am trecut prin sită ceea ce a fost și s-a ales doar ce mă reprezintă cu adevărat. În plus, odată cu maturizarea (Doh, de fapt nu cred că mă voi maturiza vreodată! Dar asta e altă poveste!) am învațat să mă simt atât de ok în pielea mea, încât port orice haine în care mă simt bine. Și le port cu mândrie, relaxată, fără complexe, fără drame. Fără dramele de la 17-18 ani.
Evident că nu au stat mereu așa lucrurile.
Până în 1989
Adolescența mea a fost, parțial, pe vremea Epocii de Aur, când sarafanul de liceeană era de bază. Mi-am permis aroganța de a-l scurta și de a-l strâmta, motiv pentru care am avut nota scazută la purtare. Elevă eminentă, de altfel, dădeam „un exemplu negativ” colegelor. Mda. Nu detaliez, e greu de ințeles dacă nu ai trăit acele vremuri. În rest, garderoba mea se rezuma la haine făcute la croitoreasă. Eu eram lungă și slabă, așadar greu îmi găseam în magazine haine care să-mi vină bine. De fapt, cum spuneam, greu găseam ceva în magazine. Așa că mergeam cu revistele „din afară” la croitoreasă și ea incerca să producă modelele dorite de mine. Are sens să spun ca mare parte din ce ieșea nu prea semăna cu modelul din revistă? În orice caz, reușite sau mai puțin reușite, ținutele mele erau copiate de două amice. Lucru care, în loc să mă facă să mă simt mândră, mă enerva teribil! (se pare că de pe atunci mă cam deranja îmbracatul acesta identic, fără amprenta personală).
Muzica și vestimentația
Revoluția din ’89 a adus cu ea două schimbări radicale în viața mea de puștoaică de 16 ani. Prima a fost cea legata de muzică. Am dat de muzica rock. De fapt, aș putea spune că am dat de heavy metal. Așadar eram rockerița „supărată„. A doua schimbare, venită ca efect a celei dintâi, a fost vestimentația. Anii aceia sunt marcați de blugi rupți. Cât mai rupți. De tricouri negre, de tricouri cu fotografiile trupelor favorite. De geci de piele, de brățări cu ținte. De încălțăminte de damă, adecvată momentului. Bocanci sau orice altceva care se potrivea cu ceea ce imbrăcam eu atunci. Cred că aveți imaginea, nu-i așa?
Din faza de metalistă am sărit in alta. Tot extremă. Eram studentă în primul an. Am descoperit cinemateca Eforie. Și HAIR, cel mai tare film ever. Și The Doors. Mă simțeam liberă și mă îmbrăcam ca un hippie autentic. Fuste cloș, lungi. Sau pantaloni evazați. Cămăși înflorate. Pentru ca „iubesc pletele și ploaia și cămășile-nflorate”- cum spunea dragul de Motu’ Pittis.
Proaspăt absolventă de facultate, în 1997 m-am angajat intr-o firmă cunoscută a vremii. Și m-am trezit că este necesar să îmi adaptez ținutele unui mediu diferit. Așa că am trecut la ținute office. Cele ale vremii. Tocuri -neapărat!- și costume compuse din fustă si sacou. Mda, nu a fost cea mai buna perioadă a vieții mele!!! Dar nici cea mai rea, fie vorba-ntre noi!
30 and after. Relaxare.
Anii au trecut, cu viteza luminii-așa cum doar ei știu să treacă.
Rapid ..prea rapid?… am atins și treizeci de ani. În acel moment deja țineam cont de trenduri, dar conta ce mi se potrivea. Devenisem nu doar conștienta de corpul meu, dar îl și acceptam și iubeam, complet, cu defecte si cu calități. Așadar am inceput să port ce simțeam că mi se potrivește. Când te accepți pe tine, asa cum ești, capeti și „știinta vestimentației”. Înveți să porți ce te reprezintă, fără să ignori trendul vremii. Minimalismul anilor aceia mi-a picat foarte bine. A venit -manușă- pe ceea ce eram. Pe ce deveneam.
La 25 de ani nu m-aș fi văzut purtand adidași de damă sau teniși cu fustă: mi se părea că sfidează bunul simț. Că nu au ce să caute împreună. Că este de… prost gust!! După 30 de ani am căpătat curaj și am învățat că pot să sfidez tot ce învațasem (sau fusesem învațată??) până atunci.
Că pot purta, cu tupeu, dar, mai ales cu mare încredere în mine, geacă de blugi cu fuste lungi, largi, colorate. Nu, geaca aceea nu se poartă doar cu jeansi, merge perfect și așa!
Că pot purta bocanci (identici cu cei din vremea mea de rockerita supărată) combinați cu o fustă elegantă și destul de lucioasă. (Nici fusta aceasta nu mi-aș fi imaginat că o să îmi placă vreodata!)
Că pot purta jeansi cu tocuri. Adică o combinație care mă oripila (major) acum niște ani!
Da, multe, foarte multe s-au schimbat. Din copilița nesigură pe ea am devenit o femeie care știe exact ce și cine este. Care nu mai are nevoie de haine ca să își confirme identitatea, ci folosește hainele pentru a sublinia ceea ce este.
Și, pentru că spuneam că muzica ascultată era reflectata de ceea ce îmbrăcam, regula s-a menținut. Astăzi am urechile deschise la orice gen de muzică. La fel sunt și din punct de vedere vestimentar: orice este permis, sunt deschisă la orice. Și în ceea ce privește muzica și in ceea ce privește vestimentația, un singur lucru contează: să mă simt bine. Să mă simt eu însămi. Când ascult muzică. Când îmbrac hainele.
***
Articol scris pentru SuperBlog 2019. Proba 12: Evoluția stilului vestimentar
Povesti de neadormit 