Sunt obosita. As dormi din picioare, daca as putea. Ba nu! Corectez: as dormi mergand chiar! Daca as putea. Da’ nu pot!
Un final al unei zile traite pe fast forward.
Ieri a fost alta si mai si. (Am condus vreo 600 km cu pauze foarte scurte. Nu mai sunt obisnuita.)
Kiddo in tabara la Oratia, imbina joaca de-a creatia cu joaca de-a distractia. 😊
(sursa foto Tabara Oratia)
A doua tabara a verii. Eu trebuia sa fiu la mare, in „fuga” mea anuala de oras si de tot. Sa prind rasarituri multe, sa ma zenuiesc. Nu sunt. Mi-am anulat concediul si incerc sa ajut cat si cum pot una bucata tata in criza de lombosciatica. Bietul de el! Of!!
Am ajuns acasa la 23, dupa job, seara cu el- cu ozonoterapie si exercitiile de relaxare musculara. Teoretic… cum spuneam… pic de somn. Practic… mi-am umplut cada cu spuma, mi-am pus un pahar de vin rose si muzica in casti.
Usor, usor, m-am linistit.
Gasesc cumva…cand este nevoie..resurse nebanuite in mine.
Mama mea, Dumnezeu sa o ierte, cu o zi inainte sa se duca dincolo, ii spunea unui prieten „..si asta mica( yeap, eu!), ea mereu pare puternica si e bataioasa si pare ca se descurca cu tot. Dar ce e in sufletul ei si cum e de fapt, doar ea stie!”
Mai am oameni, multi, in jur, care spun ca eu cad mereu in picioare.
Nu stiu daca e asa.
Ceea ce stiu e ca, oricate chestii nashpa mi-au venit peste bot in viata asta, am putut sa merg mai departe cu zambet. Mi-am gasit mereu un „ceva” interior, care m-a ajutat sa vad/ gasesc resortul care ma face sa zambesc chiar si cand….
Uneori ma gandesc ca sunt exemplificarea clara a proverbului „ce nu te omoara te intareste” ( parca asa era).
Si asta, din fericire, fara sa devin piatra pe dinauntru. Fara sa devin tocita sufleteste. Cumva… Hm… cumva sunt inca foarte tanara.
E destul sa ma scufund in cada cu spuma… E destul sa ascult o muzica misto… E destul sa citesc cateva pagini dintr-o carte…
Ca sa zambesc.
Ca sa fiu gata pentru ziua de maine. Cu tot ce-o vrea ea sa aduca.
Povesti de neadormit 